Repetabila greşeală

Adu-ţi aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi… Apoc. 2,5 p.p.

„Mi-am propus să nu mai critic şi să nu mai bârfesc pe nimeni”, mărturisea un creştin, hotărât să-şi schimbe viaţa pe coordonatele unui creştinism adevărat. „Ţinea o lună, alteori mai puţin. Am reuşit performanţa de a nu mai înnegri pe nimeni timp de trei luni şi, apoi, iar am reluat obiceiul. Când venea vorba de cineva „demn” de lovit cu păreri depreciative, spuneam celui de lângă mine că am luat o hotărâre de a nu mai vorbi de rău, iar celălalt înţelegea şi schimba subiectul. Dar nu ţinea mult. Îmi vine să strig asemenea apostolului Pavel: „O ne­no­rocitul de mine! Cum să am o experienţă a de­plinei biruinţe? Cum să fac să dureze mereu această hotărâre?”

Fiecare ne cunoaştem slăbiciunea la care re­cidivăm şi cu care ne luptăm. Dar a sta în eşecul unui creştinism care falimentează me­reu este o suferinţă mai mare decât dacă nu am fi cunoscut Adevărul. Dar avantajele unei ascultări constante de Dumnezeu răsplăteşte infinit. Dar ce facem cu inconsecvenţa noastră rebelă. Să urmărim reţeta biblică cu atenţie şi să înţelegem din simplitatea textului profun­zimea înţelepciunii divine.

În primul rând trebuie să ne aducem aminte de perioada de loialitate faţă de Dumnezeu când bucuria ascultării ne îmbrăca de sărbătoare în fiecare zi, când mâncarea noastră era căutata relaţie cu Dumnezeu, iar mişcarea vieţii spirituale era mărturisirea fericirii noastre în Hristos. Când fiul risipitor era căzut în cea mai neagră mizerie sufletească, readucerea imaginilor din trecut, de lângă tatăl lui, a fost motivaţia plecării spre casă. O simplă rememorare a consecinţelor fericite ale acestei perioade ne face să evaluăm cinstit starea în care ne găsim. Şi ne va fi greu să ne mai suportăm.

În al doilea rând prăbuşirea sub noi înşine, în acea părere de rău pentru daunele aduse imaginii lui Dumnezeu, sau mai bine zis inimii Lui, este partea centrală a creştinismului. Când ne vom da seama că noi lovim în cel mai bun Prieten al nostru, care nu ştie decât să ne facă bine, orice am face noi, atunci vom cunoaşte durerea păcatului, dar şi eliberarea de el prin plânsul pocăinţei.

În ultimul rând, ceea ce face să nu mai lovim în noi sau în altcineva, căci asta face păcatul, este să acţionăm în favoarea binelui fizic şi sufletesc pentru persoana căreia i-am greşit. Şi atunci, prin puterea faptei lui Dumnezeu dată nouă va înceta ruşinea păcatului repetat.

Cu dragoste,

                                       al dumneavoastră slujitor şi prieten            

                                                                                 George Uba