Home 
Colţul pastorului
Colţul pastorului
| Colţul pastorului | |||
|
Puterea nefolosită „Isus a mai spus ucenicilor Săi: „Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la el că-i risipeşte averea.” Luca 16,1 Într-o biserică din sudul ţării în care eram prezbiter, la momentul electiv al comunităţii, un membru care fusese prezbiter nu a mai fost ales în aceeaşi slujbă, ci în activitatea de misiune a bisericii, în care, datorită darurilor ce le avea, putea produce o revigorare dorită. Reacţia a fost surprinzătoare. S-a supărat şi a refuzat noua slujire, socotind că a fost retrogradat prin nealegerea lui în aceeaşi slujbă. Ca un colaborator apropiat ce i-am fost, am insistat pentru revenirea lui în postul oferit de biserică şi care i se potrivea atât de bine. Răspunsul a fost: „Să mai facă şi alţii, că eu am făcut destul!” Cu cât biserica noastră începe să cunoască mai multă implicare în lucrarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult mă gândesc la rezerva de putere imensă pe care Creatorul nostru a dat-o fiecărui copil al Său, dar care n-o foloseşte. Neimplicare înseamnă risipă, iar risipa înseamnă ruină. O imensă pagubă în lucrarea lui Dumnezeu. Holdele sunt coapte, iar secerătorii sunt puţini. A cânta o cântare în biserică nu înseamnă slujire, ci închinare. A discuta studiul biblic în grupă, în care sunt doar membrii bisericii, înseamnă întărire în credinţă şi dezvoltarea cunoaşterii, nu slujire. Doar când venim cu un prieten neadventist atunci începe slujirea. Când predicăm doar membrilor bisericii nu e slujire, ci doar închinare şi motivare. Mă gândesc la cele şase zile când biserica este închisă şi nu slujeşte necredincioşilor. Este esenţial ca să cunoaştem dragostea şi puterea lui Dumnezeu în Sabat, dar le luăm cu noi în săptămâna care urmează? Suntem în măsură să semnalăm fel şi fel de amănunte care ne incomodează şi pe care le socotim nesfinte, şi devenim critici pentru a restabili „sfinţenia”, dar nu avem nici un gând pentru a folosi puterea lui Dumnezeu în favoarea oamenilor care se pierd. Suntem pe cale să devenim monumente între zidurile bisericii, în care suntem în stare de a produce conversaţii creştine, zâmbete amabile, strângeri prieteneşti de mâini (şi ce ne-am face fără acestea!), dacă nu asociem mişcarea creştină. În Amsterdam, într-o piaţă, lângă muzeul de ceară am văzut o femeie în haine albe şi vopsită pe faţă cu alb, stând într-o poziţie nemişcată şi zâmbind fermecător aproape douăzeci de minute. Un monument viu. Cred că sunt înţeles: sunt de dorit discuţiile creştine, zâmbetele şi căldura strângerii de mână, dar, fraţii mei, faceţi-le în mişcare. Printre oamenii neînsoriţi sufleteşte. Şi nu uitaţi: restabiliţi-vă viziunea vieţii! Altfel totul e risipă fără rost. Popasul în Sabat poate fi ocazia de a strânge mai multă putere pentru a fi dăruită din mers. Şi nu va mai exista nici o pierdere. Nici pentru ei, nici pentru noi! Cu dragoste, al dumneavoastră slujitor şi prieten George Uba
|