Home 
Colţul pastorului
Colţul pastorului
| Colţul pastorului | |||
|
Tăcerea care (nu) salvează ( fragment din „Tăcerea Mielului”) Acum când Cina Domnului ne întâmpină cu o tăcere care ne vorbeşte mai pregnant decât vorbele noastre zilnice, o ascultare a Cuvântului tăcut ne va umple cu înţeles spiritual salvator, sau ne va lăsa confuzi, dacă vom înţelege ce vrem noi. Într-o lume a cuvintelor în exces şi a inflaţiei de vorbe, tăcerea lui Isus este scandaloasă pentru raţiune. „De ce”-ul uman nesatisfăcut, pretinde o judecată a tăcerii Celui care este Cuvântul vieţii. Avidă de justificare, natura umană este captivă dictonului roman „Qui tacet, consentire videtur” (cine tace, consimte). La rădăcina acestui concept stă viziunea seculară că fiinţa umană este propriul său avocat, cu singura soluţie de a se salva pe ea însăşi. În timp ce omul se apără dând sentinţe, Isus Hristos tace. A tăcut atunci, tace şi astăzi şi va tăcea, nu înainte de a spune tot ce are de spus: „Misiunea lui Hristos în această lume nu a fost aceea de a satisface curiozitatea bolnăvicioasă. El a venit să aducă vindecarea celor cu inima zdrobită. Dacă ar fi trebuit să rostească vreun cuvânt spre vindecarea sufletelor de boala păcatului, atunci n-ar fi tăcut. Dar nu avea nici un cuvânt pentru aceia care aveau să calce adevărul în picioarele lor nesfinte”. Tăcerea lui Isus este uimirea amestecată cu neputinţă, asemenea unui tată, care, epuizând orice argument al iubirii în faţa unui fiu insensibil şi răzvrătit, alege să tacă. Refuzul de a vorbi în faţa lui Irod şi înaintea preoţilor care Îl învinuiau poartă semnificaţia ultimului efort de a-i reabilita. Da, tăcerea Lui este o judecată a păcatului şi a păcătosului, în hotărârea ultimativă a omului de a începe şi de a o sfârşi el cu sine. Nu tăcerea Lui pune capăt iubirii, ci vorbirea omului despre dreptatea lui. În final, tăcerea Lui va emite o judecată audibilă: „Nu vă cunosc!” (Matei 25,12), acea expresie în oglindă a celor care au ales să nu-L cunoască în rolul Lui de Tată şi Mântuitor şi care în mod continuu Îl fac irelevant pentru viaţa lor. Alegerea acestei condamnări nu o alege Dumnezeu, ci omul. Creatorul doar o pronunţă. Rămâne dar o altă tăcere a dragostei de care să vă împărtăşiţi la această Cină – tăcerea iubirii numită har.
Cu dragoste, al dumneavoastră slujitor şi prieten George Uba
|